despre cum a început, de fapt, totul; și un sfat pentru cei săritori: nu uitați că facerea de bine e frecție la piciorul în gips…

știu că am promis să trec imediat la treabă și să povestec ce urmări au avut discuțiile noastre despre trafic și locuri de parcare în viața lui happy one. nu se poate să nu fi remarcat însă, cititorule atent, cu ochiul tău scrutător, cum am pomenit ceva despre taciturnițenia obișnuită în care se afundase happy one de când plecase Irene. ei bine, m-am gândit că poate ar fi mai bine să-ți explic de unde provenea tot deranjul și să introduc acest nou personaj, foarte simpatic – Irene Cadu. facem deci o frumoasă voltă în timp, cam cu doi ani înainte de proiectul Rabla, și povestim frumușel…

dacă n-aş fi trecut pe la ambitionfly în drumul meu săptămînal prin Bucureşti, nu aş fi fost nevoit să plec în Deltă într-un moment pe care nu-l alegeam eu. e adevărat că nici nu aş fi întîlnit-o pe midori_sss.

aşa făceam la fiecare sfârşit de săptămână, veneam de la Câmpina la Bucureşti să vizitez vechi prieteni, să miros aerul capitalei, Ateneul, teatrele, cinematografele şi cluburile. mă urcam în maşină pe la 10 dimineaţa. nu plecam mai devreme, că mă orbea soarele în drum spre Ploieşti. sâmbătă peste noapte dormeam la bodipod sau în apartamentul părinţilor mei. duminica începea cu liturghia la biserica unde e mili_taru paroh; poate mă oprea şi la masă; mai vedeam vreo două cunoştinţe pînă spre ora 17 şi mă întorceam la viaţa mea tihnită de bucureştean autoexilat.

în sîmbăta aceea eram la bodipod, mâncam sandwich-uri cu brânză şi chestie din aia pe jumătate crudă. totul era în bună pace, piaţa Iancului îşi plimba liniştită maşinile sub noi, adishore coborâse după nişte cumpărături. cel mai probabil vorbeam despre vreun viral sau de târgul Gaudeamus. era în orice caz ceea ce ai numi o atmosferă destinsă şi relaxată – doi prieteni stăteau de vorbă în tihnă aşteptînd prânzul.

atunci a sunat telefonul şi bodipod a răspuns, pentru că era al lui, şi a zis:

- Da. hai noroc… ce faci? cum? ți-ai rupt piciorul? când ţi-ai rupt piciorul… adică… fuck, nasol – cum ai făcut? (aici bodipod a izbucnit în rîs cu o veselie inconştientă şi întru totul condamnabilă)… băi, scuză-mă, hahaha, nu m-am putut abţine. am avut şi eu o prietenă care a păţit exact la fel, a fugit să răspundă la telefon, a călcat strîmb sau era amorţită şi a mai şi făcut pipi pe ea. da mă, scuze, gata, gata, înţeleg ce simţi, nu e de rîs…  da. păi la ce spital eşti? hai că venim pînă la tine. a, eşti acasă, ok. venim la tine, e şi michaillos aici… ambitionfly şi-a rupt piciorul!

deci ne-am dus să-l vedem, pentru că e prietenul nostru. există această prejudecată funestă răspîndită în rîndurile societăţii noastre, că dacă un prieten îşi rupe piciorul trebuie să te duci să-l vizitezi. e greşit. dă-i un telefon, spune-i că-ţi pare rău, că abia aştepţi să revină la un fotbal mic pe terenul sintetic. dar, serios, nu te du să-l vizitezi. altfel, rişti să se abată din senin supra tot soiul de necazuri. ești foarte uimit că bunul mers al lucrurilor a sărit deodată din rosturile lui şi a luat-o razna. îţi stă pe buze mustrarea – cu ce Ţi-am greşit Doamne? dacă Domnul ar avea timp să răspundă la astfel de întrebări, probabil ţi-ar spune – cu vizitele alea nu te mai potoleai!

ambitionfly era în cămăruţa lui, cu piciorul vârât în gips până peste genunchi, el întins pe spate şi piciorul sprijinit pe o pernă mare. am depus jertfa de fructe şi sucuri la picioarele patului.

- bodipodule, a spus ambitionfly, am încurcat-o. pică foarte prost chestia asta, nici n-ai idee cît de prost. am nevoie să mă ajutaţi cu ceva, altfel mă face Brănescu bucăţi.

fireşte că am întrebat imediat ce s-a întîmplat. asta e o altă greşeală pe care n-ar trebui s-o faceţi, voi toţi care vă doriţi existenţe paşnice şi netulburate – să vă intereseze.

- păi e vorba de un contract foarte important pe care îl urmăreşte Brănescu. dacă reuşeşte, îl va reprezenta în România pe cel mai mare exportator de utilaje din Franța, industriale sau ceva de genul ăsta.

- și ce legătură are asta cu tine?

- simplu, Brănescu mi-a găsit şi mie un loc… nu m-a pus negociator şef, cum te-ai fi aşteptat, dar plănuise să mă trimită la mare. o săptămînă…

desigur, am hohotit cu bodipod în voie – hahaha ce rol important, supraveghezi porturile, aştepţi un transport de utilaje grele etc. dar nu mai mult de un minut a trecut până cînd orice urmă de zâmbet s-a uscat ca o picătură de rouă, cînd l-am auzit pe ambitionfly zicând:

- aţi putea să încetaţi. fiica ăstuia cu utilajele vrea să vină la mare. în România adică. ei stau la Paris. și tipul l-a rugat pe Brănescu să o trimită la mare şi pe fiică-sa cu fiică-sa, adică a lui Brănescu cu a lui, înţelegeţi. cică franţuzoaica n-are prieteni în România. aşa că eu trebuia să plec mîine cu miss Brănescu. și cum fac eu treaba asta cu piciorul rupt? unul dintre voi trebuie să meargă în locul meu.

(ăsta, dacă nu te-ai lămurit deja, a fost momentul în care picătura de rouă etc.)

toate privirile au căzut pe mine. eu m-am scuturat ca de friguri. bodipod şi-a luat o  figură care spunea: da, cam delicat, dar ce să-i faci, nu e chiar ceva imposibil pentru michaillos. nu am cedat fără luptă, asta pot mărturisi toţi cei prezenţi. am propus ca fata lui Brănescu să se ducă singură – ambitionfly a zis că Brănescu nici n-ar vrea să audă. am propus să meargă bodipod cu ea; adishore mi-a atras atenţia să nu-mi închipui că l-ar lăsa cu două femei la mare. am avansat chiar ideea că n-avem decît s-o lăsăm baltă – să-l sune ambitionfly pe Brănescu şi să-i spună că e la pat etc. dar aici ambitionfly m-a privit uluit şi mi-a zis că nu se aştepta ca tocmai eu să fiu atît de indiferent la problemele vitale ale unuia dintre cei mai buni prieteni. și că, dacă mai spera să-l scoată cineva din belea, nu putea găsi pe altul mai capabil să facă faţă situaţiei. eram prima alegere, cea mai bună.

asta m-a mai înmuiat un pic, deși știam că e vrăjeală, şi am zic că ok, pot să merg cu fetele la mare şi să le plimb pe-acolo… doar că asta a fost abia prima rundă. ambitionfly voia nu doar să merg în locul lui, ci şi în numele lui. adică, se gândea să nu-l anunţe pe Brănescu despre accident. midori_sss nu-l cunoştea, altcineva din firmă care să recunoască înlocuirea n-ar fi trebuit să se vânture pe-acolo… deci ăsta era planul. iar eu trebuia să fiu fermecător şi să fac tot ce-mi stătea în putinţă ca fetele să se împrietenească, fiica tipului cu utilaje grele să-i povestească tipului cu utilaje grele cât de bine s-a simţit în România în compania domnişoarei Brănescu etc. tipul cu utilajele grele semnează contractul, toată lumea e fericită.

prosciuto, aşa îi zice chestiei ăleia crude.

străzi

de pe maps-ul vechi, unul din cele mai dragi mie. un fel de articol la reboot. scris pe 27 februarie 2009.

les trois musquetaires

acum 400 de ani, în Paris se găseau niște străzi și niște piețe. unele dintre ele sunt pomenite de Alexandre Dumas în romanele sale – al căror fan declarat și înfocat, iată, mă declar din nou – Les Trois Mousquetaires și Vingt Ans Apres. (într-o mică paranteză, mousquetaires vine, vezi bine, de la mousquet, care înseamnă muschetă; nu reușesc să înțeleg nici până azi de ce unii traducători se încăpățânează să vorbească despre Cei trei muȘchetari; probabil găsesc cu cale să pună accentul pe mușchi…)

astăzi am terminat de citit în franceză Vingt Ans Apres, după ce pe cei trei i-am gata cu vreo două luni în urmă (ediția lui Claude Schopp, 1991, retipărită a 4-a oară în 2000). nu mă dau mare cu franceza mea, care e departe de a fi strălucită, dar cărțile astea două le-am citit în română până s-au rupt, deci mi-a fost ușor să urmăresc narațiunea în original. e o aventură foarte frumoasă, lectura în original. recomand cu căldură.

acum, ce e cu străzile. îngrijitorii ediției cu care am dormit la căpătâi în lunile astea, citind câte un capitol înainte de culcare, au găsit cu cale să dea tot felul de informații interesante despre epoca și locurile în care se petrece acțiunea. cum multe episoade se desfășoară la Paris, au avut ocazia să facă numeroase comentarii despre străzile, piețele, hanurile sau palatele de care pomenește Dumas în carte.

ei bine, te pune pe gânduri să aflii că cutare piață sau stradă se află încă bine-merci, la locul ei de la 1625. sau să aflii, dimpotrivă, că a fost ștearsă de pe fața pământului într-un anumit an, pentru că orașul a luat o altă înfățișare. strada cutare a devenit strada cutare2… te pune pe gânduri că acești oameni care au avut ceva de spus pe lumea asta (francezii) au fost dintre cei care au lăsat scris ce se petrecea pe la ei prin oraș. și au lăsat scris ce se petrecea, în genere, prin țara lor. nemaivorbind că s-au păstrat încă multe din clădirile și străzile care apar în respectivele scrieri, fie ele literare sau nu.

nu mă pot abține să nu citez umpic: ”Lord de Winter, en quittant D’Artagnan, lui donna l’adresse de sa soeur; elle demeurait place Royale, qui etait alors le quartier a la mode, au numero 6.”

aici îngrijitorul ediției plasează o notă: La place Royale (place de Vosges) avait ete inauguree en 1612 et etait alors un sejour a la mode; l’actuel n. 6 appartenait alors a Pierre Jacquet, vicomte de Tigery avant de passer au prince de Guemenee. Quand Dumas ecrivait le roman, le deuxieme etage de 6, place de Vosges etait occupe par Victor Hugo. L’adresse est signe d’amitie.

ar fi, desigur, o răutate din partea mea să adaug vreun comentariu legat de starea literaturii noastre la ora la care Dumas scria cărțile astea, sau de starea străzilor din București la 1612. mă mulțumesc să remarc că moștenirea trecutului apasă mai greu pe umerii celor care au un trecut mai memorabil. din cauze asupra cărora nu mă opresc, noi nu am avut șansa lor. noi avem mai multă treabă cu viitorul. sper să ne-o facem!

cum am găsit oglinda credincioasei Linda spartă în parcare, ce a spus happy one despre incident și cum a încolțit ideea proiectului Rabla (continuare)

e mare păcat că nu există un parc îngrijit cum se cade în orașul ăsta. să vezi tu flori nenumărate, iarbă deasă și verde, de să-ți vină să te tăvălești prin ea, locuri cu o arhitectură care să îmbie la discuții și socializare… de unde! noi folosim parcurile ca pe niște muzee naturale. trecem pe lângă copaci și iarbă verde ca pe lângă niște exponate. nu călca iarba! nu juca fotbal acolo! n-ai voie cu bicicleta! parcurile din București zici că sunt făcute pentru bătrâni plictisiți și bolnavi, cu nervii făcuți zdrențe de marele oraș. noroc cu unele lacuri – vara poți să te mai opintești la vâsle, iarna să patinezi, ca în Cișmigiu…

văzând măcelul cauciucurilor Lindei, ce crezi că mi-a dat prin minte să fac? sunt sigur că oricine ar fi putut să dea fuga să-și cumpere cauciucuri noi, ar fi chemat un prieten cu mașina, ar fi scos jantele cu cauciucuri tăiate învârtind la cric și le-ar fi aruncat în portbagajul prietenului, le-ar fi dus la vulcanizare, unde băieți pricepuți și îndemânatici ar fi înlocuit cauciucurile tăiate cu cele noi. proprietarul afectat și prietenul săritor ar fi stat prin preajmă, emițând pe alocuri câte o remarcă plină de miez despre cum se fixează un cauciuc pe jantă. ei, dar nu eu! filosofia educă altfel mințile ucenicilor ei. acolo unde oamenii obșnuiți văd o problemă simplă, care poate fi rezolvată prin câteva acțiuni energice, filosoful vede complicate rețele de întrebări subtile, care trebuie abordate cu multă chibzuință și răbdare.

așa că am sunat-o pe midori, care terminase cursurile mai devreme, și i-am propus să tragem o raită prin parc. o tură în jurul lacului Herăstrău, pe biciclete, mi-a deschis o perspectivă mult mai largă asupra vieții și conflictelor ei. seara, la happy one acasă, le-am împărtășit tuturor reflecțiile mele: ajunsesem să mă întreb dacă comportamentul justițiar al vecinului meu (justițiar și, culmea, nedrept!) era cauzat de traume personale din copilărie sau de frustrările sociale ale unei vârste mai mature. asta în contextul în care, după cum poate ar trebui să-ți spun, principala mea preocupare filosofică erau acțiunile iraționale.

bodipod  și ambitionfly au dat însă o turnură mult mai practică discuției, după ce am povestit incidentele mele cu oglinda și cauciucurile. locurile de parcare și traficul din București au fost luate în colimator, ca să zic așa. ambitionfly susținea, ca de obicei, un punct de vedere radical:

- bucureștenii sunt toți niște nesimțiți și niște leneși! vor să-și lase mașina în fața scării blocului și să aibă de mers din casă până la ea fix 20 de secunde. dacă merg mai mult de 20 de secunde pe jos li se pare că concurează la maraton. în Italia, văru-meu parca și la 3-4 străzi mai departe de casă, când nu găsea loc. nu era nici o problemă să se întoarcă 300 de metri pe jos. dacă venea de la cumpărături, ducea sacoșele în casă și se întorcea să caute loc de parcare. nu erau locuri plătite, toată lumea parca pe stradă, unde găsea loc. am văzut bătrâni care veneau pe jos de la mașină spre casă și erau foarte bine dispuși!

- ce vorbești mă! la noi locul de parcare se moștenește din generație în generație, a râs happy one. eu am un unchi care nu mai conduce de 10 ani, și-a vândut mașina. dar când mă duc pe la el, îmi srigă de la balcon să parchez pe locul lui, că el a turnat prima dată beton pe locul ăla, ‘tu-le muma-n cur de nenorociți!

bodipod tăcea. era tăcerea veteranului călit în lupte de gherilă. ștergătoare rupte, oglinzi smulse, cauciucuri tăiate, cu toate plătise pentru îndrăzneala de a fi ocupat locul cuiva. se găsea în luptă cu vecinii obișnuiți să parcheze pe locuri pentru care nu plăteau nici o taxă, pe spațiul public. o doamnă bine trecută de 50, dacă doamnă e cuvântul pe care-l caut, i-a aruncat laptele fiert pe mașină strigându-i de la geam că ăla-i locul lu bărbată-miu, nesimțituleeeee!

oricum, să nu te plictisesc cu relatarea acestor discuții mai tehnice. conversația a plutit o vreme în jurul locurilor de parcare, după care s-a instalat bine deasupra problemei traficului în general. bodipod a intrat atunci în joc și s-a distrat pe cinste făcând un portret robot al șoferului bucureștean nesimțit. a fost atât de bun încât am crezut că îl citise pe undeva și îl învățase pe de ros. bodipod are o memorie foarte bună.

- șoferul bucureștean nesimțit se conduce după un singur principiu în viață: ceilalți sunt idioți! printre cele mai nevinovate dintre măgăriile lui sunt următoarele: nu dă semnal când schimbă banda, nu dă prioritate pietonilor la zebră, nu lasă loc să mai parcheze și altul, nu mulțumește când îl lași să se bage în față (e convins că asta s-a întâmplat exclusiv datorită abilității sale de pilot de formula 1), nu știe că linia de tramvai e rezervată tramvaiului, îl doare-n fund dacă blochează intersecția când e aglomerat, nu te lasă să faci vreo manevră care l-ar abate pe el măcar cu vreun milimetru de la traseul ideal, nu te vede nu te aude – ca partener de trafic, ești doar un obstacol pe roți. cam asta NU face. în principiu, nu repectă 60 până la 70% din regulile de circulație și de bun simț.

să vedem, totuși, ce FACE, că tot s-o pricepe el la ceva: în primul rând, consideră claxonul o prelungire naturală a degetelor, iar dacă ar putea, ar claxona în loc să sune la ușă, parchează în plină stradă sau pe trecerea de pietoni ca la el în curte, face stânga în intersecții în care e obligatoriu înainte și depășește coloana de mașini pe contrasens. singurul mijloc de transport pe care nu-l încurcă într-un fel sau altul e metroul. față de motocicliști și bicicliști are ură de rasă. nu își aprinde farurile seara sau când plouă; dacă sunt stricate, nu și le repară; dacă le aprinde, aprinde și proiectoarele de ceață, ca să te orbească pe străduțe. toată lumea trebuie să știe că și-a cumpărat boxe noi.

figura șoferului bucureștean exprimă sentimente puține, dar exersate: dezgustul față de existența altor șoferi, indiferența față de semne și marcaje, ura de ”moldoveni”. dacă n-are lanț, are ghiul; măcar un telefon sclipicios, și tot are ceva să-ți fure ochii când coboară din mașină să urle la cel cu care s-a bușit. dacă are accident, nu este niciodată vinovat. îi place foarte mult carnea.

cam aici s-a oprit portretul robot făcut de bodipod. mă opresc și eu, că m-am întins destul cu discuția asta despre șoferi și parcare și trafic. așa mi se întâmplă: vreau să scriu o carte de aventuri, plină de mister și de acțiune, dar când mă pregătesc să intru în miezul problemei, mă pierd în amănunte locale. dar este cumva necesar să desenăm fundalul acestei perioade nebunești din viața lui happy one, perioadă pe care s-a întins proiectul Rabla. pentru că ambitionfly a spus:

- mie așa îmi vine câteodată să intru în ei! de câte ori nu frânezi sau nu tragi de volan ca să eviți un accident cu un cretin din ăștia? eu asta visez, ca într-o bună zi să nu mai frânez, să intru în el când îmi taie fața și să fie vina lui că nu mi-a dat prioritate.

- ar fi nemaipomenit, am răspuns eu, pacifist, dar ai timp de pierdut pe la Poliție, cu constatări și tot restul?

- păi asta e problema, că n-ai timp de pierdut.

- dacă ai avea o mașină de care te dore-n cot… a meditat bodipod cu voce tare.

- …ai putea să le faci bucata la toți grăbiții care au impresia că ceilalți sunt jaloane, a completat happy one. să îi faci pe ei să piardă timpul pe la constatări, declarații și alte treburi.

- asta e, a concluzionat ambitionfly – îți trebuie timp la dispoziție și o rablă de mașină. plus un mecanic, priceput, ca s-o bage în operație după fiecare bușitură.

preț de câteva minute, ne-am lăsat cu toții cuprinși de visare. happy one, ațâțat un minut de conversație, se întoarse în muțenia lui obișnuită și taciturnă. obișnuită de când plecase Irene, vreau să zic. peste un timp, am uitat de convorbirea asta. traficul din București părea că nu avea să se schimbe niciodată. eu m-am smuls din meditația filosofică și mi-am înlocuit cauciucurile. i-am chemat pe cei de la ADP și i-am pus să îmi vopsească numărul mașinii pe asfalt. dar happy one nu uitase, după cum se va vedea imediat.

cum am găsit oglinda credincioasei Linda spartă în parcare, ce a spus happy one despre incident și cum a încolțit ideea proiectului Rabla

era pe vremea când mașinile sufocau Bucureștiul. dimineața între 8 și 10 puteai sta chiar 20-30 de minute în coloană, la un semafor. seara, de la intrarea în București prin Băneasa până la Senat se făcea câte o oră și jumătate sau mai bine, aproape mai mult decât de la Câmpina la București… autobuzele și metroul gemeau și ele de lume, fiecare zi aducea înghesuială și exasperare.copiii nu-și mai recunoșteau părinții, odată urcați la volan. la Poliție stăteai câte 5-6 ore pentru o constatare, dacă aveai accident.

pe atunci, toți șoferii din București resimțeau în fiecare zi, pe pielea lor, problema spinoasă a locurilor de parcare. găsirea unui loc de parcare devenise un sport local. adjudecarea unui loc de parcare permanent, cât mai aproape de locuință, era o chestiune de onoare pentru orice șofer, de la nea Vali care avea permis din ‘63 până la vecinul meu de palier, care dăduse șpagă la milițian cu două zile în urmă. așa era atunci, înainte de marea și înfricoșătoarea criză din 2009. așa e și acum.

abia începusem să lucrez la b-cafe.ro. toate ziarele și televiziunile nu mai tăceau cu criza, cu gripa porcină și alte nenorociri. eu duceam o existență tihnită, făceam ceva ce-mi plăcea și aveam răbdare. politica de la televizor trecea pe lângă mine ca apa pe lângă gâscă. politica mea era alta. cetatea mea și treburile ei arătau cu totul altfel pentru mine decât pentru guvernanți. mă preocupa de o vreme Bucureștiul și bucureștenii pe care merita să-i cunoști. lucram la b-cafe cu oameni vii și pasionați de munca lor. căutam pe cât se putea oameni fericiți, ca să-i arăt și altora.

mă trezeam pe la 8. până la 10 nu ieșeam din casă – verificam ce s-a mai discutat în cafeneaua mea virtuală, mai aruncam un ochi pe blogurile pe care le urmăream și lucram la materialele pe care mă pregăteam să le public. apoi plecam să mănânc ceva într-o cafenea din lumea reală. în acea dimineață fatidică, eram cu deosebire bine dispus. venea primăvara. cerul însorit, copacii înfrunziți, păsărele voioase ciripind prin văzduh și alte asemenea ornamente care îți lipesc fără să vrei un zâmbet pe moacă. când m-am urcat în Linda însă, am văzut că oglinda din drepta era crăpată. asta m-a dezamăgit puțin, dar ziua era prea frumoasă pentru a da importanță nefericitului eveniment. oricum, am loc de parcare plătit la primărie și mă trezesc cu oglinda spartă de vreun imbecil care a decis cumva, pe baza unor raționamente cunoscute numai de el, că ăla e locul lui. urât.

m-am așezat la o masă în The Living Room și am cerut o salată grecească și un ceai. e incredibil câte lucruri poți învăța despre București numai uitându-te la el, fie și pe geamul unei cafenele. într- seară, așezat exact la masa asta, am văzut trecând pe trotuar câțiva juvenes (sau poate cocalari e un cuvânt  mai potrivit). unul dintre ei striga ceva pe un ton agresiv, despre cum ar introduce el, dacă ar avea posibilitatea, un anumit obiect în gura cuiva. pentru a fi mai convingător, flutura respectivul obiect prin fața trecătorilor, scop în care își desfăcuse cureaua și câțiva nasturi de la pantaloni. cred că Bucureștiul ar fi fost privit ca locul ideal pentru o școală de vară de către stoici. aici se putea preda în condiții din cele mai bune lecția: nu te mira de nimic!

după un telefon de control, happy one își făcu apariția la masa mea, venind pe bicicleta lui (ziceți-mi un brand simpatic în loc de paranteza asta…) din Piața Romană, de-acasă.

- mi-au spart oglinda la mașină, am zis.

- cine?

- nu știu, unii…

- de unde știi că erau mai mulți?

- nu știu, am zis și eu așa, cum se spune…

- mda, ”mi-au spart”, ”mi-au furat” – ai impresia că dacă lași să se înțeleagă că au fost mai mulți ești mai convingător în rolul de victimă!

- așteptam mai degrabă puțină compasiune din partea ta. Linda mea are o oglindă crăpată, zi și tu o vorbă bună!

- Dumnezeu s-o ierte! de ce ți-au spart-o?

- Dumnezeu știe! cred că e unul care s-a obișnuit să parcheze pe locul respectiv și are impresia că eu i-l fur când parchez acolo. s-a mutat de curând în blocul vecin, sau poate chiar la mine în bloc, nu știu exact.

- sau poate chiar la tine în casă?

- mă, azi dimineață când m-am trezit eram singur.

- păi da, el coborâse să-ți spargă oglinda!

- ne-am întâlnit o dată, dacă nu greșesc. cred că știu cine e, adică. e un tip cu un Nissan Pathfinder, cred că îi place să facă pe durul. zice tipul: auzi, te rog să nu mai parchezi pe locul ăla! zic: de ce? el: ocupi ditamai locul, de ce nu o pui aici pe trotuar? fac eu: pentru că e locul meu ? nu prea cred, zice el, de-acum încolo să faci bine să nu mai parchezi pe locul ăla! îmi pare rău, zic, amuzat de aerele lui, aici parchez, aici e locul meu! ai acte pentru el? da! nu te cred, face. ah, bine, asta e problema ta, îi răspund. și plec.

- păi i-ai arătat actele?

- actele se arată la Poliție. acum ce vrei, să mă legitimez dacă vine bamanul de aici să-mi ceară buletinul?

- deci zici că știi mașina tipului? i-aș sparge și eu oglinda, în locul tău…

și lucrurile au rămas în acel punct, pentru moment, cu happy oane irocnic-revoltat față de cele întâmplate (happy one e un justițiar leneș din fire). a doua zi era vineri, îmi amintesc pentru că seara ne-am întâlnit la happy one și am rămas până târziu. bodipod a venit să mă ia de acasă la întâlnire – Linda zăcea încă de dimineață pe locul ei de parcare, însângerată, cu trei cauciucuri tăiate.

luptele din piața romană – intro

happy one locuia la etajul al IX-lea, de unde îmbrățișa cu privirea toată piața, urmărindu-l pe Lascăr Catargiu până departe spre guvern și Bd. Dacia spre Institutul Francez. într-o vreme, ne adunam la el aproape seară de seară. vineri și sâmbătă rămâneam până târziu în noapte, sau chiar adormeam răsturnați pe vreun fotoliu, dacă aveam noroc să nu sforăie ambitionfly.

aici la etajul 9 locuieste happy one. in buricul targului...

de obicei, ne așezam care prin ce colț apucam. camera care ne servea drept salon nu era mereu aceeași. în serile de iarnă, bucătăria ni se părea cea mai prietenoasă – ședeam pe scaunele fără spătar și sorbeam cantități imposibil de precizat de vin fiert. happy one avea o rețetă absolut demențială, pe care mi-o dezvăluise într-un moment de slăbiciune. dar păstram secretul cu strășnicie.

vara în schimb, happy one deschidea larg geamurile mari ale livingului. cuibăriți pe fotolii și pe cele două canapele sau așezați pe perne tari de piele, umplute cu iarbă de mare și mirosul ei somnoros, ajunsesem să avem fiecare un loc favorit. zic fiecare din cei mai vechi și mai apropiați – de-ai casei, cum se spune. pentru că se nimereau uneori prieteni ai unor prieteni și habar nu aveam cine sunt – veneau și se așezau pe jos, primeau o ceașcă de ceai sau o bere și se integrau în peisaj. happy one nu aducea niciodată alte scaune, pentru că nu voia să tulbure spațiul generos al livingului. deci ședeam într-un soi de ierarhie tolerantă și tolănită…

acolo aveau loc adevărate lupte de idei.

acesta este, vezi bine, motivul pentru care acest titlu a fost ales. sunt unele cărți care au, probabil, titluri foarte bune, titluri care te intrigă, te fac să te-ntrebi: ”despre ce-o fi vorba în cartea asta, ce vrea șmecherul ăsta de autor să zică?” așa sunt titlurile lui Wodehouse: ”greșeala lordului Elmsworth” sau ”nori grei deasupra castelului Blandings” sau ”Jeeves și spiritul feudal”. imediat te-ntrebi ce greșeală a făcut tipul, ce nenorociri pândesc bietul castel, ca să nu mai vorbim de atracția magică a cuvântului ”feudal”. pui mâna pe carte și începi să o devorezi, ca să te lămurești cât mai repede, iar pe măsură ce citești, te distrezi atât de bine încât explicația titlului suferă o căzătură serioasă pe scara ta de priorități și-și rupe șira spinării. pur și simplu îți place cartea…

alte titluri sunt mai cinstite, îți spun despre ce e vorba în cartea respectivă. dacă problema ți se pare demnă să o supui atenției, purcezi la lucru. dacă nu, poți să strecori câte o remarcă defensivă în vreo discuție: ”Oh, îmi pare rău, nu-mi plac cărțile cu conținut mitologic!” – să zicem că te referi la ”Demonii” lui Dostoievski. această mișcare nu este însă recomandată, pentru că poți nimeri peste vreun fan Dosto și-atunci nu vei părea așa deștept precum ți-ai fi dorit. atât despre titluri de alte cărți, hai să vedem de ce îl poartă aceasta pe-al ei.

aceasta este o carte cu aventuri și cu eroi. se poate ca în zilele noastre cărțile cu aventuri să nu mai meargă, după o anumită vârstă. poate filme, desene animate, jocuri pe calculator – în orice caz ceva mai antrenant. dar ce ne pasă, noi avem ritmul nostru frumos curgător, ritm de carte de modă veche. noi, cei care am îmbătrânit mai repede de treizeci de ani, pentru că ne ajung mai repede alte timpuri din urmă. așadar, cântă zeiță mânia ce-aprinse pe michaillos bucureșeanul când își găsi oglinda din dreapta spartă-n parcare!

și să pornim la drum!

lecții de dans la 12 noaptea

e vorba de bătută, cu bonusurile: învârtită, horă, sârbă și manea sprințară. lecțiile s-au predat ieri noapte, pe la 12, pe scara mea la etajul al 4-lea. apartamentul cu două camere.
în noaptea de dinainte mă culcasem la 5, dormisem 5 ore și șofasem o bună parte din zi. mai puneți o repriză de cumpărături în Mall și încă niște drumuri de efectuat la ceas de seară. cel mai bun prieten al meu la ora respectivă era patul. m-am cuibărit la sânul său, pregătit de cele mai plăcute vise, când am simțit că nu eram singur în cameră. cu mine în cameră, și simultan cu toți vecinii mei, mai erau niște bași. nici ei singuri, ci însoțiți de tropăituri în toată regula, de oameni puși cu tot dinadinsul pe chef.
această situație mi-a prilejuit câteva reflecții filosofico-istorice care mă împiedicau să adorm. e drept că și bașii aveau partea lor de vină…
reflecția istorică a constat în rememorarea epocii în care românu nu își permitea să iasă la restaurant și făcea chef de ziua lui, sau de orice altă ocazie, acasă. țin minte multe astfel de sărbătoriri, pentru mine ele sunt suveniruri din comunism… gospodina se întrece pe sine, oaspeții nu mănâncă încă de la prânz, bărbatul casei coboară la boxă să aprovizioneze barul cu spirtoase. musafirii sosesc, se mănâncă și se bea bine, după care se simte nevoia unor oarecare exerciții. mișcarea, precum se știe, ajută digestia.
o astfel de atmosferă sărbătorească se poate prelungi până târziu în noapte, pe nesimțite. cheful îi stă românului în natură, e păcat să-l împiedici să-și respecte obiceiurile dobândite în epoca de aur. de aici încep însă reflecțiile filosofice. mai întâi, i-am dat dreptate lui Săndoiu, care spunea odată că asta e o prostie de neînțeles, să locuiască oamenii unul în capul altuia, la bloc. pe urmă am meditat la deșertăciunea tuturor lucrurilor pe lumea asta, dans și veselie și tot restul. așa au făcut, probabil, și constructorii blocului în 1995, când și-au spus: ”toate sunt deșertăciune, zice Ecclesiastul, deșertăciunea deșertăciunilor… de ce să izolăm cum se cade apartamentele astea? – ele se vor dărâma până la urmă, ca toată zidirea omenească… lucruri făcute de mâini omenești etc.”
în sfârșit, am ajuns la aspectul moral al problemei. e adevărat că o mare parte din vina pentru disconfortul meu o purtau constructorii din 1995, dar cea mai mare parte revenea totuși bașilor actuali. poate oamenii nu aveau bani să se ducă la restaurant, dar nu aveau destulă minte (iată și o scurtă incursiune în teoria cunoașterii…) să înceapă cheful mai devreme și să-l poarte spre final la o oră încă rezonabilă?
m-am gândit apoi de ce vecinii nu reacționau la tropăiturile ce se auzeau din nou pe ritm de manea. protestul social cel mai comun la noi este bătutul în țeavă. acesta are însă dezavantajele că se propagă prin apartamentele prost izolate fonic la fel de rapid ca bașii, și că este un protest laș și ineficient. dacă nu ai curajul să pui mâna pe telefon și să suni la poliție sau să te duci la ușa omului, e firesc să nu-i pese dansatorului dezlănțuit de un deget fricos ciocănind în vechile fiare.
în sfârșit, am înțeles că degeaba mi-am propus eu să schimb lumea și am plănuit să încep cu Bucureștiul, degeaba îi claxonez pe ăia în trafic și mă plâng la mine pe blog de diverse întâmplări nefericite, dacă nu am curajul să mă ridic din pat și să fac ceva.
în acest punct am fost magistral. sunt și acum supărat pe mine că nu am filmat toată scena. cum să vă descriu zbuciumul din sufletul meu introvertit, care urăște scandalul și protestele verbale? cum să zugrăvesc în cuvinte privirea mea mioapă și timidă când trebuie să privesc în ochi vânzătoarea agresivă și să-i explic încă o dată că vreau șunca feliată, nu vrac?
inima îmi bătea să-mi iasă din piept când am aprins lumina și mi-am pus, cu o mână tremurândă, ochelarii. am ieșit pe palier. bașii războinici controlau toată scara. mi-am croit drum cu răbdare prin desele lor rânduri, până le-am identificat tabăra – etajul patru, apartamentul cu două camere. eram singur pe scara pustie, în pijama și în papuci. m-am întrebat pentru o clipă ce șanse aveam, așa neînarmat. într-o secundă, mi-am recâștigat hotărârea. prin fața ochilor mei s-au perindat figurile marilor domnitori, a lui Mihai Viteazul, a regelui Cioabă, pe urmă a Ecaterinei Teodoroiu. am sunat.
unul din dansatori a deschis repede ușa. am avut timp să-i văd cămașa gri petrol, transpirată, pantalonii și pantofii negri.
- nu vă supărați, am deschis negocierea, eu nu am dormit de două zile…
- o dăm mai încet, a replicat, referindu-se, desigur, la muzică.
- mulțumesc, am spus.
el a închis ușa. negocierile s-au încheiat aici. victoria era zdrobitoare, spiritul biruise încă o dată materia. m-am întors, cu genunchii tremurând, în pat. am trecut la perioada de testare. o simplă promisiune nu era suficientă pentru încheierea armistițiului, partea adversă trebuia să-și respecte angajamentele. într-adevăr, bașii au scăzut în intensitate. se mai auzeau vag, dar era deja cântecul de jale al învinsului. am adormit fericit.

publicat pe 8 martie 2009 aici.

maps & stories – primul articol

veți găsi două feluri de scrieri pe acest blog: unele care seamănă mai mult cu hărțile – mai tehnice, mai abstracte și filosofice; altele care seamănă mai mult cu poveștile – mai informale și mai amuzante (sper), mai impresionante afectiv.

de altfel, cele mai multe dintre articolele pe care le voi publica la categoria ”povești” vor alcătui împreună o mare poveste. pentru că visez de când mă știu să scriu o carte și am de gând s-o scriu aici. puteți să-i ziceți ”roman”, dacă vreți. eu nu știu cum să-i zic. nu știu nici despre ce este, nici unde mă va purta, nici când și dacă și cum se va termina.

dar știu că vreau să iasă, în final, o poveste care să merite să fie povestită. o poveste prin care să le amintești copiilor tăi sau chiar ție, căci ai nevoie să nu uiți, de cele cu adevărat importante, înecate în valul de știri mondene și scandaloase. cele cu adevărat importante sunt demnitatea, prietenia, respectul, purtarea nobilă (boierească), cinstea, creativitatea (mi-au plăcut întotdeauna oamenii vii ) și altele de acest soi. desigur, dragostea, și o spun ca un om care se ferește să devină melodramatic.

despre oameni și întâmplări și un mod de viață în care să se regăsească acestea vă invit să citiți în ”Piața Romană”. despre filosoficești considerații în ”hărți”.

bun venit! cum spunea și marele Napoleon: ”allez! la treabă!”