cum am găsit oglinda credincioasei Linda spartă în parcare, ce a spus happy one despre incident și cum a încolțit ideea proiectului Rabla

era pe vremea când mașinile sufocau Bucureștiul. dimineața între 8 și 10 puteai sta chiar 20-30 de minute în coloană, la un semafor. seara, de la intrarea în București prin Băneasa până la Senat se făcea câte o oră și jumătate sau mai bine, aproape mai mult decât de la Câmpina la București… autobuzele și metroul gemeau și ele de lume, fiecare zi aducea înghesuială și exasperare.copiii nu-și mai recunoșteau părinții, odată urcați la volan. la Poliție stăteai câte 5-6 ore pentru o constatare, dacă aveai accident.

pe atunci, toți șoferii din București resimțeau în fiecare zi, pe pielea lor, problema spinoasă a locurilor de parcare. găsirea unui loc de parcare devenise un sport local. adjudecarea unui loc de parcare permanent, cât mai aproape de locuință, era o chestiune de onoare pentru orice șofer, de la nea Vali care avea permis din ‘63 până la vecinul meu de palier, care dăduse șpagă la milițian cu două zile în urmă. așa era atunci, înainte de marea și înfricoșătoarea criză din 2009. așa e și acum.

abia începusem să lucrez la b-cafe.ro. toate ziarele și televiziunile nu mai tăceau cu criza, cu gripa porcină și alte nenorociri. eu duceam o existență tihnită, făceam ceva ce-mi plăcea și aveam răbdare. politica de la televizor trecea pe lângă mine ca apa pe lângă gâscă. politica mea era alta. cetatea mea și treburile ei arătau cu totul altfel pentru mine decât pentru guvernanți. mă preocupa de o vreme Bucureștiul și bucureștenii pe care merita să-i cunoști. lucram la b-cafe cu oameni vii și pasionați de munca lor. căutam pe cât se putea oameni fericiți, ca să-i arăt și altora.

mă trezeam pe la 8. până la 10 nu ieșeam din casă – verificam ce s-a mai discutat în cafeneaua mea virtuală, mai aruncam un ochi pe blogurile pe care le urmăream și lucram la materialele pe care mă pregăteam să le public. apoi plecam să mănânc ceva într-o cafenea din lumea reală. în acea dimineață fatidică, eram cu deosebire bine dispus. venea primăvara. cerul însorit, copacii înfrunziți, păsărele voioase ciripind prin văzduh și alte asemenea ornamente care îți lipesc fără să vrei un zâmbet pe moacă. când m-am urcat în Linda însă, am văzut că oglinda din drepta era crăpată. asta m-a dezamăgit puțin, dar ziua era prea frumoasă pentru a da importanță nefericitului eveniment. oricum, am loc de parcare plătit la primărie și mă trezesc cu oglinda spartă de vreun imbecil care a decis cumva, pe baza unor raționamente cunoscute numai de el, că ăla e locul lui. urât.

m-am așezat la o masă în The Living Room și am cerut o salată grecească și un ceai. e incredibil câte lucruri poți învăța despre București numai uitându-te la el, fie și pe geamul unei cafenele. într- seară, așezat exact la masa asta, am văzut trecând pe trotuar câțiva juvenes (sau poate cocalari e un cuvânt  mai potrivit). unul dintre ei striga ceva pe un ton agresiv, despre cum ar introduce el, dacă ar avea posibilitatea, un anumit obiect în gura cuiva. pentru a fi mai convingător, flutura respectivul obiect prin fața trecătorilor, scop în care își desfăcuse cureaua și câțiva nasturi de la pantaloni. cred că Bucureștiul ar fi fost privit ca locul ideal pentru o școală de vară de către stoici. aici se putea preda în condiții din cele mai bune lecția: nu te mira de nimic!

după un telefon de control, happy one își făcu apariția la masa mea, venind pe bicicleta lui (ziceți-mi un brand simpatic în loc de paranteza asta…) din Piața Romană, de-acasă.

- mi-au spart oglinda la mașină, am zis.

- cine?

- nu știu, unii…

- de unde știi că erau mai mulți?

- nu știu, am zis și eu așa, cum se spune…

- mda, ”mi-au spart”, ”mi-au furat” – ai impresia că dacă lași să se înțeleagă că au fost mai mulți ești mai convingător în rolul de victimă!

- așteptam mai degrabă puțină compasiune din partea ta. Linda mea are o oglindă crăpată, zi și tu o vorbă bună!

- Dumnezeu s-o ierte! de ce ți-au spart-o?

- Dumnezeu știe! cred că e unul care s-a obișnuit să parcheze pe locul respectiv și are impresia că eu i-l fur când parchez acolo. s-a mutat de curând în blocul vecin, sau poate chiar la mine în bloc, nu știu exact.

- sau poate chiar la tine în casă?

- mă, azi dimineață când m-am trezit eram singur.

- păi da, el coborâse să-ți spargă oglinda!

- ne-am întâlnit o dată, dacă nu greșesc. cred că știu cine e, adică. e un tip cu un Nissan Pathfinder, cred că îi place să facă pe durul. zice tipul: auzi, te rog să nu mai parchezi pe locul ăla! zic: de ce? el: ocupi ditamai locul, de ce nu o pui aici pe trotuar? fac eu: pentru că e locul meu ? nu prea cred, zice el, de-acum încolo să faci bine să nu mai parchezi pe locul ăla! îmi pare rău, zic, amuzat de aerele lui, aici parchez, aici e locul meu! ai acte pentru el? da! nu te cred, face. ah, bine, asta e problema ta, îi răspund. și plec.

- păi i-ai arătat actele?

- actele se arată la Poliție. acum ce vrei, să mă legitimez dacă vine bamanul de aici să-mi ceară buletinul?

- deci zici că știi mașina tipului? i-aș sparge și eu oglinda, în locul tău…

și lucrurile au rămas în acel punct, pentru moment, cu happy oane irocnic-revoltat față de cele întâmplate (happy one e un justițiar leneș din fire). a doua zi era vineri, îmi amintesc pentru că seara ne-am întâlnit la happy one și am rămas până târziu. bodipod a venit să mă ia de acasă la întâlnire – Linda zăcea încă de dimineață pe locul ei de parcare, însângerată, cu trei cauciucuri tăiate.