maps&stories

obișnuiam să spun că filosofii desenează hărți și spun povești. poveștile de pe blog nu sunt povești filosofice. sunt simple povești de viață, lucruri, întâmplări sau persoane care mi s-au părut interesante. în general asociez poveștile din ”maps&stories” cu oameni și acțiuni omenești.

metafora cu filosofii care spun povești, în schimb, e puțin mai greu de explicat. nu vreau să zic că filosofii fabulează, că spusele lor nu au nici o legătură cu realitatea.

eu cred că fiecare dintre noi trăiește într-o poveste. nici cu asta nu vreau să spun ceva siropos, care să aducă filosofia la nivelul de înțelegere al celor care o asociază mai mult cu literatura decât cu logica. ”povestea” mea are legătură cu faptul că primim o educație, că moștenim un mod de viață și un fel de a privi lumea.

lumea în care ne naștem și învățăm să trăim este o lume deja interpretată. au interpretat-o părinții noștri și părinții lor înaintea noastră, iar noi nu putem sări peste umbra propriei noastre educații. am tot discutat pe la seminare despre afirmația lui Wittgenstein, că forma problemelor filosofice este aceea a unor neliniști adânci.

într-o discuție particulară în care i-am spus că mi se pare foarte inspirată vorba lui Wittgenstein, Edu Morar m-a întrebat ce înțeleg eu prin ”neliniști adânci” și mi-a cerut un exemplu de astfel de neliniște. cred și acum că exemplul meu nu doar că era bun, dar punea degetul pe una din principalele probleme ale filosofiei: resimt o neliniște adâncă atunci când încerc să-mi înțeleg propria copilărie. să înțeleg, adică, în ce fel am ajuns să fiu omul care sunt, care sunt factorii care au influențat decisiv dezvoltarea mea, de ce îmi plac câinii și pisicile nu prea…:D

toți oamenii își trăiesc viețile personale în niște povești culturale și ale educației lor de copii. comunități întregi împărtășesc astfel de povești, iar asta e valabil și pentru comunități ale oamenilor de știință. toate aceste povești au un schelet – părți cruciale care trebuie admise ca atare, căci fără ele povestea nu ține. nici o poveste nu poate începe de nicăieri. filosofii sunt cei care încearcă să spună aceste povești privindu-le de undeva de sus, de unde structura lor de rezistență să fie vizibilă. numai că orice poveste filosofică este, și ea, spusă în interiorul unui cadru.